Selectează o Pagină

Acum 29 de ani am fost trimisă de școală, împreună cu alți 9 copii, într-o tabără internațională în Polonia, unde veneau copii din toată Europa. Părinții achitau doar biletul de avion.

Pentru noi era 1/3 din venitul lunar al familiei. Este ceva ce nu se uită.

Așadar, m-a dus tata la București și a urmat una din experiențele formatoare ale vieții mele.

Am mers la Auschwitz, ceea ce pentru un copil de 13 ani pasionat de istorie a fost tulburător. Îmi amintesc și acum detalii zguduitoare care m-au ajutat să înțeleg, comprimate maxim, elemente care țin de firea umană. Am crescut brusc.

Am comunicat mult cu copiii din celelalte țări. De cei din Franța și Cipru îmi amintesc perfect, pentru că povestind cu ei am înțeles că lumea e altfel decât o știam eu. Desigur, speram să trăiesc și eu cât mai curând în ea. Am rămas uimită că în toate excursiile aveam în autocar o ladă cu suc din care puteai să te servești. Dar și de atâtea feluri de mâncare de existența cărora habar nu aveam cu un an înainte de revoluție.

Totul a culminat cu câștigarea unui concurs de desen și unul de cântat. Nu eram talentată la desen, dar îmi plăcea să scriu și scriind povești am reușit să pun pe hârtie un concept grafic care a ieșit cumva în evidență printre sutele de desene. Am primit un urs mare de pluș, o fericire imensă pentru mine, a cărei lume a jucăriilor era inexistentă.

Cântecul (nu am voce) ar fi ieșit și el în evidență prin text dacă îl înțelegea cineva în afară de colegii mei. Dar pentru că era o pledoarie subtilă pentru egalitate – orice copil are un nume, orice copil are un gând – m-a dus într-o stare incredibilă pe care cumva am transmis-o mai departe. Premiul? O ciocolată al cărei ambalaj l-am păstrat ani de zile.

Însă nu experiența din tabără a fost ceea ce m-a marcat.

Ajunși în aeroport, am trăit șocul de a afla că sunt singurul copil ai cărui părinți nu au fost anunțați să vină în ziua x la aeroport. Ca situația sa devină și mai dramatică, aveam foarte puțini bani la mine. Soluția a fost să fiu dusă într-o cameră a unui centru de plasament. Era seară.

Nu știu de ce, dar purtam cu mine un carnețel cu adresele tuturor cunoștințelor și rudelor. Îmi folosea să trimit celor dragi felicitări de Crăciun. În București locuiau niște fini de-ai părinților mei. Nu puteam urca în tren fără bilet, știam asta la ai mei 13 ani. Așadar am folosit mijloace de transport în comun până la finii din București, întrebând oamenii cum ajung în sectorul 1 și apoi pe Aleea Cetatea Veche. Speriată că se închid ușile unui metrou în fața mea am fugit în cabina conductorului și i-am povestit întâmplările mele. Uimit, omul nu m-a dat afară și i-am povestit cum a fost în Polonia.

Finii s-au trezit cu mine la ușă. Surprinși, oamenii au dat curs dorinței mele de a mă duce la gară. Cred că eram un copil foarte convingător.

Am făcut primul pas în casă cu liniștea că nimic, dar absolut nimic nu mă poate copleși pe lumea asta. Și am câștigat certitudinea că pot găsi rezolvare tuturor situațiilor la care voi fi expusă. Până la urmă este doar răspunsul la întrebarea: “Bun Petro, și pe asta cum o rezolvi?”

Știind cum am devenit, expusă la nevoia de a-mi rezolva singură problemele, mi-am dorit imens să cultiv această capacitate și băieților mei. Fără să citesc nicăieri, ascultându-mi instinctele, am ajuns să le zic, atunci când îmi cer ajutorul: “Sigur, dar tu cum ai rezolva asta?” 

Și ascult soluțiile lor cu toată ființa mea. E minunat ce se întâmplă cu ei doar punându-le această întrebare.

Photo by Almost Anatomical

Asta li s-a potrivit lor. Vă rog să încercați să găsiți singuri întrebările pe care trebuie să le puneți copiilor voștri. Ele nu sunt aceleași pentru toți copiii.

Am scris acest text în data 26 octombrie 2018, în autobuzul 783 făcând iar drumul de la aeroport, dar în sens invers, ca să închid cercul și de data asta a fost alegerea mea.